Antrenarea răspunderii solidare în temeiul codului de procedură fiscală

În ultima perioadă am observat o interpretare eronată asupra art. 25 din Codul de procedură fiscală din partea organului fiscal. În următoarele rânduri o să explicăm cum poate fi antrenată răspunderea solidară a debitorului și ce se înțelege prin reaua-credință a acestuia.

Conform art. 25 alin. (2) C.pr.fisc. „pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

1. c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
2. d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;”

Raportat la acest cadru legislativ, condițiile generale ale atragerii răspunderii administratorului pentru insolvabilitatea societății sunt următoarele:

- declararea insolvabilității societății debitoare - condiție prealabilă pentru angajarea răspunderii administratorilor în temeiul art. 25 alin. (2) C.pr.fisc.;

Prin dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. (c) și (d) C.pr.fisc. nu este instituită o prezumție legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat ajungerea societății (debitorului) în stare de insolvabilitate.

Lipsa dovezilor în sprijinul relei-credințe invocate de organele fiscal în scopul atragerii răspunderii solidare a fost sancționată și de instanța supremă.

„Răspunderea solidară intervine în cazul în care administratorii, asociații și acționarii au provocat insolvabilitatea firmei prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credință a bunurilor mobile și imobile proprietatea acestuia. În speță organul fiscal să dovedească reaua-credință a reclamantului, iar decizia organului fiscal trebuia motivată pe bază de probatorii.

Acesta (organul fiscal) neaducând probe în dovedirea relei-credințe în vederea stabilirii răspunderii solidare, instanța supremă a constatat că decizia de impunere este nelegală pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 25 alin (2) C.pr.fisc. pentru a se stabili răspunderea solidară a debitorului principal.”

(Î.C.C.J., s. cont. Adm. și fisc., dec. Nr. 5002 din 27 octombrie 2011, www.scj.ro)

Simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acționat cu rea-credințăși în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Politicile manageriale deficitare nu sunt asimilate relei-credințe. Reaua-credință presupune o intenție frauduloasă, iar nu o simplă lipsă de diligență.

Cu toate acestea, prezumția bunei-credințe este aplicabilă în materie fiscală, fiind consacrată inclusiv prin normă specială - art. 12 C.pr.fisc., astfel că buna-credință a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul.

Reaua-credință nu poate decurge din simplul fapt al neintroducerii cererii de deschidere a procedurii de insolvență, ci trebuie a fi fundamentată separat.

Având în vedere faptul că lipsește reaua-credință, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru antrenarea răspunderii solidare a acesteia cu debitorul obligației, o decizie astfel emisă fiind nulă.

Alexandru Petraru, Facultatea de Drept - Universitatea Lucian Blaga, Sibiu